De ani de zile, în fotbalul românesc, speranţele se refugiază mereu
pe acelaşi drum. Adunate la un loc, participările echipelor româneşti în
cupele europene ar face obiectul unui film, cel mult de scurt metraj.
Mai degrabă un moment publicitar, apoi filmul cu suspans şi acţiune ar
continua cu echipele de dincolo. Eroii noştri sînt ai lor.
Există însă o excepţie. Pesimiştii ar spune că întăreşte regula,
adversarii mioritici, că e doar o întîmplare, ceva trecător, un noroc!
Fără stadion, cu suporterii răsfiraţi prin peluzele străine, sufletul
acestei echipe se încăpăţînează să ţină pasul cu istoria. Cu riscul de a
claca în campionat, Steaua
a avut mereu ceva de împărţit cu Europa. A avut bătălia ei, un război
personal neînţeles de rivale. Un moft de a aduce puncte, rispite cu
uşurinţă de alţii. Departe de a fi invincibilă, Steaua a suferit
înfrîngeri usturătoare, a îndurat umilinţe, unele chiar recente. Însă
fosta echipă din Ghencea nu a rămas datoare nimănui în ţară. Din contră,
din puţinul adunat de ea, a creditat pe alţii.
De 1 decembrie,
pe înserat, Steaua va juca în Germania. Pentru drepturi de televiziune,
pentru bani, pentru faimă, pentru prime, chiar şi pentru orgoliul
patronului excentric. Toate se vor uni în îndemnuri şi interese care să
împingă echipa spre o calificare în primăvară. Cel mai important
argument va fi însă altul. Un chiţibuş, un fleac. Acela de a i se pune
pata de ani de zile pe cupele europene. Şi asta nu i-o poate scoate
nimeni din cap. Pardon, din palmares.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu