Sărbătoarea Paştelui este marcată de obiceiuri străvechi ce ţin de
credinţa unei curăţiri şi înnoiri interioare, manifestată prin
primenirea casei şi înnoirea hainelor, alături de alte tradiţii, printre
care şi forme de curtare, cum ar fi stropitul fetelor.
Pentru români, pregătirea Paştelui înseamnă mai întâi curăţenia şi
bucatele care se fac în casă. De "curăţenia de Paşte" orice gospodină
trebuie să se achite în timp util şi să aibă casa lună pentru primirea
musafirilor pe parcursul a trei zile de sărbătoare.
Preparatele de Paşti care în general nu lipsesc de pe masă sunt ouăle
roşii, drobul de miel, pasca şi cozonacul. Ouăle se vopsesc în Joia
Mare, considerându-se un păcat mare orice lucru făcut în casă vineri,
când la Biserică are loc Prohodul.
La ţară, românii aleg ouă proaspete de găină şi raţă prin scufundarea
lor în apă (ouăle proaspete cad la fund, cele vechi se ridică la
suprafaţă) şi pregătesc uneltele de ornamentat. Cele mai vechi "condeie"
au fost lumânarea - cu al cărui capăt încins la foc se desenau pe ou
anumite semne - şi pana de gâscă. Oamenii topesc ceara de albine în care
se adaugă puţin cărbune pisat, încondeiază ouăle cu motivele dorite şi
le pun apoi în vopsea pentru colorarea fondului. Local, se folosesc
metode noi de decorare, mai mult sau mai puţin legate de încondeierea cu
ceară: ouă pictate, decorate în relief, încondeiate cu frunze de
plante, împodobite cu mărgele.
În comunităţile tradiţionale, ciocnitul ouălor se face după reguli care
diferă de la o zonă la alta, dar, oricum, respectarea lor este
obligatorie: cine are prima lovitură (de obicei, bărbatul mai în
vârstă), ce părţi ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie "pe luate",
"pe schimbate", "pe văzute" sau "pe nevăzute". Ciocnesc mai întâi soţii
între ei, apoi copiii cu părinţii, după care părinţii cu celelalte
rude, cu prietenii şi vecinii invitaţi la masă.
Şi în Bulgaria, ca şi în România, se obişnuieşte ca ciocnitul ouălor să
se transforme într-o competiţie între meseni, cel mai rezistent ou fiind
numit "borak" (în bulgară, "luptător" n.r.).
În unele zone, cojile ouălor sunt aruncate pe pământ pentru fertilizarea
holdelor, viilor şi livezilor, se păstrează pentru vrăji sau descântece
sau se pun în hrana animalelor.
După slujba de Înviere de la miezul nopţii, are loc de loc prima masă de Paşte în familie.
În prima zi de Paşti, exista obiceiul ca toată familia să se spele
într-un lighean în care au fost puse ouă roşii şi bani de argint sau de
aur, crezându-se că toţi vor fi astfel sănătoşi şi prosperi.
La catolici, există o serie de obiceiuri specifice, care se regăsesc în
Transilvania. Cel mai spectaculos şi mai bine cunoscut este Stropitul,
practicat de popoarele cu origine germanică în amintirea zeiţei
fertilităţii şi a primăverii. Această zeiţă se numea "Ostera", de unde
provine şi denumirea Paştelui -"Ostern".
Băieţii şi bărbaţii stropesc fetele şi femeile, în a doua zi a Paştelui, potrivit
unui obicei străvechi originar din Germania. Scopul este ca acestea să
rămână frumoase pe tot parcursul anului. Grupuri de săteni colindă prin
sat până seara târziu, pentru ca nicio fată să nu rămână nestropită. La
origine, pentru stropit se foloseau găleţi cu apă de izvor, simbolul
purificării încă din precreştinism, acestea fiind înlocuite în prezent
cu sticluţe de parfum. În satele populate de nemţi există obiceiul
împodobirii fântânilor cu ouă colorate de Paşte.
În Ardeal, tinerii maghiari obişnuiesc să împodobească, de sâmbătă
noaptea, cu crengi de brad porţile caselor unde locuiesc fete
nemăritate. Fetele care au pândit toată noaptea la ferestre ştiu pe cine
să răsplătească, astfel că flăcăii primesc în ziua de Paşte bucate sau
bani.
În Cehia şi Slovacia, stropitul femeilor poate fi înlocuit cu aplicarea
unor lovituri uşoare, cu un bici special, împletit din opt, 12 sau chiar
24 de ramuri de salcie şi decorat cu panglici colorate. Se crede, şi în
acest caz, că femeile "curtate" astfel vor rămâne frumoase şi
sănătoase, iar cele care au fost neglijate se pot simţi jignite.
Obiceiurile de Paşte nu diferă mult de la o zonă a lumii la alta, ci ţin
în special de specificul gastronomic. Peste tot se prepară mâncăruri
tradiţionale, cum ar fi pasca la ruşi şi români, Osterstollen în
Germania, Baba Wielancona la polonezi. Cel mai des, aceste mâncăruri
sunt binecuvântate la biserică, alături de ouă şi carne.
În creştinismul timpuriu, cei care se botezau în timpul slujbei de Paşti
erau îmbrăcaţi în alb. Ei purtau aceste veşminte întreaga săptămână, ca
pe un simbol al noii lor vieţi. Cei deja botezaţi nu purtau haine albe,
ci numai noi, pentru a arăta că împărtăşesc noua viaţă a lui Hristos.
În acest fel, obiceiul de a purta haine noi a devenit o tradiţie de
Paşti.
Iepuraşul de Paşte este un simbol păgân, emblemă a fertilităţii, asociat
de creştini cu apariţiile lui Iisus după Înviere. Prima menţionare a
iepuraşului ca simbol pascal apare în Germania, pe la 1590. În unele
regiuni din această ţară se credea că iepuraşul aduce ouăle roşii în
Joia Mare şi pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paştelui.
Printre alte simboluri ale Paştelui se mai numără liliacul, expresie a
purităţii, şi fluturele, a cărui ieşire din crisalidă în altă formă
aminteşte de Învierea lui Iisus Hristos.
Şi pentru că românilor Paştele li s-a părut foarte important, au mai
imaginat şi alte "feluri" de Paşti. Peste o săptămână după duminica
Paştilor, în prima zi de luni o parte din creştinii ortodocşi obişnuiesc
să sărbătorească Paştele Blajinilor. Această sărbătoare mai este numită
şi Prohoadele, Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor, fiind dedicată
dedicată spiritelor moşilor şi strămoşilor.
Şi tot aşa a fost "inventat" Paştele Cailor, sărbătoare cu dată mobilă
(ziua de joi din a şasea săptămână care urmează după Paşte), când se
crede că, pentru un ceas, o singură dată pe an, se satură caii de păscut
iarbă. Importanţa sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un înţeles
peiorativ: a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la "Sfântul
aşteaptă", a nu te ţine de cuvânt. În legende şi în unele colinde,
sensul nou al sărbătorii este pus pe seama blestemului aruncat asupra
cailor, animale nerumegătoare, în permanenţă nesătule, de către Maica
Domnului, care a fost incomodată de tropotul, nechezatul, mâncatul şi
ronţăitul nutreţului în timpul naşterii lui Iisus, în ieslea din grajdul
lui Crăciun. Cu variante şi credinţe locale, sărbătoarea a fost
atestată pretutindeni în România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu