Dr. Doina Işfănoni: Joia Mare grupează practici precreştine, creştine şi cultul morţilor :

Joia Mare grupează în jurul ei practici precreştine cum e Joimărica, practici creştine - roşitul ouălor, făcutul aluatului pentru cozonac şi pască şi cultul morţilor, care face punte între precreştin şi creştin, a afirmat, pentru AGERPRES, dr. Doina Işfănoni, cercetător etnolog la Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti".

La Joimari există trei elemente foarte importante care sunt de luat în seamă în toată ţara, spune Doina Işfănoni. În primul rând este pomenirea tuturor răposaţilor.

"Este momentul în care se consideră că trebuie să-i primenim şi pe ei, aşa cum ne-am primenit pe noi, în sensul casei, în sensul curăţeniei. Atunci, de Joimari, se merge la cimitir pentru a se face curăţenie la morminte, acolo se aprind focuri din resturile vegetale şi se face pomenirea pentru toţi răposaţii din neam pentru că există credinţa că ei acum pleacă, îşi părăsesc mormintele pentru a se întoarce la casele lor, întrucât marile sărbători sunt întotdeauna între cei ai neamului, cel viu şi cel răposat, pentru a petrece Sfânta sărbătoare", a spus Doina Işfănoni.

Ea a precizat că, "fiind vorba de Învierea Domnului, există convingerile că aşa cum Iisus a înviat toţi vor învia şi vor fi laolaltă cu cei vii".

"Prin Oltenia există chiar o formulă versificată în care morţii sunt invitaţi să meargă acasă spunându-li-se: Sculaţi, sculaţi, / Pe acas' hai daţi!", menţionează cercetătorul.

Seara aceasta, în Oltenia, mai ales în Mehedinţi, are particularităţi foarte interesante pentru că aduce în atenţie acea ulcicuţă de un sfert de kilogram, care este din ceramică.

Centrele Olteniei au chiar o producţie şi acum însemnată de căniţe din acestea care se umpleau cu apă şi se legau cu flori la coadă şi se punea un colăcel pe deasupra şi se dădeau de pomană, fie la cimitir, fie cum se întâmplă şi în Transilvania, acasă în bătătură.

De asemenea, în zori se făcea un foc în ogradă, se punea o masă, pe masă se puneau toate aceste căni, aceşti colaci, aceste ofrande, apoi se chemau copiii. Este o datină ca această pomană să se facă de obicei copiilor, e vorba de elementul de puritate.

''Apoi odată terminată această treabă (n.r. cultul morţilor), care se face de obicei până la răsăritul soarelui, avem de a face cu roşitul ouălor şi făcutul de pască pentru că ştim cu toţii că joia ori sâmbăta se fac aceste alimente simbol, această fală a mesei de Paşti care sunt ouăle roşii şi pasca'', explică cercetătorul.
În fiecare zonă se roşesc ouă, acum existând însă acele ouă emblematice, ouăle muncite, ouăle încondeiate care, cel puţin după 1990, a devenit o realitate pentru foarte multe categorii de orăşeni, fiind peste tot prezente datorită târgurilor şi muzeelor.

În vechime acestea aveau o funcţie nu atât estetică, cum se întâmplă azi, ci aveau o funcţie emblematică întrucât motivele care se aşterneau pe ele vizau fie probleme de ordin cosmogonic - calea rătăcită sau drumul robilor cum se mai cheamă acest motiv, steaua ciobanului, cârligul ciobanului.

De asemenea, există elemente care denotă ocupaţiile - furci, greble, vârtelniţe şi denotă în felul acesta o serie de elemente care se leagă de universul ocupaţional.

''Dacă ne mutăm în Oltenia găsim elemente care sunt simboluri cristice: vom găsi peştele pe zona Oboga unde se încondeiează oul şi din acest punct de vedere ne raportăm la simbolismul care era o întruchipare emblematică a lui Iisus prin peşte, de la acel cuvânt grecesc ichtios. Mai avem şi acvila, iar în zona Olteţului cocoşul care are un statut bivalent legat de de momentul cântării de la miezul nopţii care anunţă Învierea şi de pasărea care a înviat în oală. Tot la Joimari mai avem de a face cu acel tip de divinitate, de demon de fapt, acea întruchipare mitologică Joimăriţa care este o prezenţă ce vine să verifice comportamentul femeilor vizavi de îndatoririle casnice, să vadă dacă au tors cânepa şi inul, să caute prin casă'', a spus aceasta.

Doina Işfănoni a explicat că substitutul Joimăriţei sunt grupurile de copii care prin Oltenia umblă de la o casă la alta strigând câteva versuri în care amintesc de elementul fundamental câlţii: "Câlţii, tors-ai câlţii?".

"Asta este principala lor întrebare, urmată de celelalte versuri: 'Câlţii dacă n-ai torcat, mâinile ţi le-am tocat!" Este pedeapsa pe care se spune că o primeau femeile leneşe care nu îşi făcuseră datoria: acele bătăi peste mâini sau chiar friptul cu cărbunii încinşi. Copiii primeau ca răsplată o albie pentru roşit pentru când se întorceau acasă în ziua de sâmbătă", a spus etnologul.
Potrivit tradiţiilor legate de Sărbătorile Pascale, joi este şi ziua aluaturilor, pentru că, susţine specialistul, "există o veche credinţă care spune că atunci când te apuci de o lucrare care trebuie să evolueze în timp - să ridici o casă, să faci o semănătură, să frămânţi chiar pâinea, trebuie să te afli în sensul ascensional al lucrurilor - dimineaţa când soarele e în creştere, primăvara când timpul şi vremea bună stă să vină".

"În acest moment făcutul aluatului pentru pască şi cozonaci este legat de credinţa că Isus încă este viu şi atunci, ca să dospească, pentru că ştim că marea minune şi recesiune pe care o face Isus, în materie de pâine, este pâinea dospită. Ştim că evreii, chiar şi acum, întruchipând fuga din Egipt, mănâncă numai azima nedospită, ei nu apelează la drojdie nici acum, dar minunea pe care Iisus o impune substituind la Cina cea de taină trupul său pâinii este că de acum avem pâinea dospită. Este acel reviriment care se creează, este problema renaşterii în plan spiritual, prin acest ferment al credinţei pe care îl avem şi care în foarte multe tradiţii ale creştinilor se conexează pâinii dospite, această calitate de renaştere spirituală din fermentul pe care îl dau aluatului cu ajutorul drojdiei", afirmă Doina Işfănoni.
De la Paşti până la Rusalii se spune că strămoşii stau cu noi, de aceea le dăm apă ca relele să se spele, de aceea facem foc ca ei să se încălzească, sufletele bune să se purifice, iar cele rele să se sperie de foc şi să nu vină acasă ca să creeze tulburare şi necaz în familie.

De aceea se pune glia verde, o bucată de iarbă cu pământ, care pe vremuri în Moldova şi în Transilvania se aşeza la pragul sau pe streaşina casei (în Muntenia, Oltenia), unde se credea că stăteau sufletele, sau o cârpă de cânepă curată şi nouă după uşă (în vestul Transilvaniei), ca acolo să odihnească sufletele.

"Sunt practici legate de fermentul precreştin care vine să se cupleze în jurul minunii dumnezeieşti a Învierii pentru că acest cult al morţilor este legat de contribuţia spiritelor, a sufletelor strămoşilor - care au privit moartea nu ca pe o dispariţie din existenţă, ci ca un fel de păşire într-o altfel de existenţă. Este şi motivul pentru care există invitaţia pentru cei de Acolo, credinţă regăsită chiar în comportamentul oamenilor moderni, care cred că părintele răposat te ajută să treci cumpene grele, sau te anunţă despre lucruri care se vor întâmpla", a mai spus cercetătoarea.